“…în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine“
(Matei
XXV, 36)
După o îndelungată absenţă a
Bisericii în instituţiile statului (armată, şcoală, spital, etc.), iată că
schimbarea regimului politic ateu cu unul democratic, a făcut ca Biserica şi
societatea să reia tradiţia creştină şi împreună să meargă înainte pe drumul
lui Hristos, cu Hristos, Astfel, anul 1993, pentru sistemul penitenciar
românesc reprezintă anul în care Biserica Ortodoxă Română încheie Protocolul de
colaborare cu Ministerul Justiţiei, în privinţa acordării de către aceasta a
asistenţei moral – religioase în penitenciarele din ţară.
Astăzi,
după atâţia ani de împreună lucrare, acele stângăcii şi greutăţi inerente
începutului sunt plăcute aduceri-aminte în inimile multor slujitori ai
altarelor şi nu numai. Plăcut surprinzător pentru mulţi a fost faptul că în cei
aproximativ 50 de ani de prigoană a religiei nu s-a reuşit stingerea în
sufletele oamenilor, a credinţei, precum şi a convingerii că destinul neamului
nostru se împleteşte armonios cu cel al Bisericii noastre strămoşeşti.
Misiune
pe care preotul o are în penitenciar este mult mai complexă decât cea dintr-o
parohie, căci pe lângă activitatea liturgică din duminici şi sărbători, el
desfăşoară zi de zi şi o bogată activitate de educaţie moral-religioasă cu
persoanele private de libertate, unora dintre acestea făcându-le cunoscute
noţiuni elementare despre credinţă, Dumnezeu, Biserică; în felul acesta preotul
contribuind în mare măsură la menţinerea unui climat de disciplină şi linişte
sufletească a celor întemniţaţi.
Prin
întreaga activitatea sa, preotul de penitenciar are darul de a alina suferinţa
şi de a reda speranţa şi încrederea acelor persoane care, într-un moment
de slăbiciune din viaţa lor, au încălcat anumite norme morale şi juridice. Şi
din acest punct de vedere, Biserica şi-a spus opinia sa: toţi oamenii sunt
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea crezul ei este că orice
om, indiferent pe ce scară a valorilor s-ar afla poate fi câştigat spre
mântuire, căci Dumnezeu l-a creat nu spre pierzare, ci pentru a fi moştenitor
al Împărăţiei Cerului.
Pentru
persoanele private de libertate preotul este omul lui Dumnezeu, care îi ajută
să găsească prin credinţă, tărie şi răbdare drumul spre Dumnezeu. “Ogorul”
activităţii preotului este sufletul şi mentalitatea celui aflat după gratii şi
care trebuie modelate în spiritul credinţei în Dumnezeu şi al moralei creştine,
creând totodată premise concrete în procesul de reintegrare socială a acestuia
după eliberare.
Preotul
capelan, astfel înzestrat cu har şi pricepere, poate vedea clar ce se petrece
în sufletul şi mintea persoanei private de libertate, el poate deschide cu
blândeţe părintească porţi de comunicare cu acesta oferindu-i, în acelaşi timp,
metodele de îndreptare înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor. Preotul preia
asupra sa tensiunile şi frământările fireşti ale omului aflat în situaţie
limită şi pune în locul lor credinţa, nădejdea şi dragostea, convingerea că
este iertat de Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi ocrotit de El.
Că
preotul capelan să afle drumul ce duce către sufletul persoanei private de
libertate, acolo unde sunt sau nu prezente frica adoratoare şi dragostea de Dumnezeu,
trebuie ca lucrarea lui să fie rezultatul conjugării harului divin cu iscusinţă
de a cunoaşte oamenii. În cadrul sistemului penitenciar în care este integrat
şi a cărui funcţionalitate o asigură, preotul capelan îşi are rolul său bine
definit, pentru că el este părintele spiritual nu numai al celor privaţi de
libertate, ci şi al cadrelor angajate în unitate, sprijinul moral al tuturor în
rezolvarea problemelor sufleteşti tulburătoare.
Pentru
persoanele aflate în detenţie, preotul este o prezenţă vie a imaginilor de
acasă în noul mediu în care au fost depuse. El este văzut, tocmai datorită
slujirii lui, ca o legătură neîntreruptă cu familia, cu cei dragi, cu liniştea,
speranţa şi încrederea. Tocmai faptul acesta îi determină pe cei aflaţi în
detenţie să fie apropiaţi preotului, să-şi deschidă sufletul înaintea lui
pentru a-şi arăta frământările, grijile care îi tulbură foarte mult şi care
uneori îi împinge la acte necugetate (tentative de suicid, agresiune verbală şi
fizică, automutilare, etc.) sau afecţiuni psihice, având consecinţe
ireversibile.
Pentru
multe persoane private de libertate, probleme de felul mai sus menţionat, apar
chiar din momentul depunerii în penitenciar (perioada de carantină şi arest
preventiv), căci e momentul când o astfel de persoană se simte părăsită de
toţi, abandonată, sau pur şi simplu este copleşită de frică. Intervenţia
preotului într-un astfel de moment este benefică deoarece îl ajută pe cel în
cauză să depăşească astfel de momente de criză prin susţinerea morală pe care o
adoptă, explicându-i modul în care diavolul pătrunde în minte omului şi
învăţându-l cum se poate apăra de ispită.
În
acest fel preotul capelan, în lucrarea sa, călăuzit de harul divin, îl ajută pe
cel din detenţie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu, să-şi controleze
trăirile şi emoţiile şi să trăiască sentimentul liniştitor al victoriei în faţa
ispitei.
Exerciţiul
rugăciunii şi gândirea pozitivă sunt modalităţi prin care, cel aflat în
detenţie se încarcă spiritual cu energie pozitivă devenind optimist, încrezător
în sine şi rezistent la greutăţi.
Prezenţa
preotului capelan în penitenciar şi lucrarea lui de părinte duhovnicesc sunt
mult prea necesare alături de cei aflaţi în suferinţe, căci el este privit ca
un păstor de suflete, ca mângâietor şi dătător de speranţă.
În
realizarea misiunii pe care o are în penitenciar, preotul are la îndemână
mijloacele liturgice, sau sfinţitoare şi pastoral – învăţătoreşti, pe care
Hristos le-a lăsat în Biserica Sa. Prima categorie de mijloace este
reprezentată de slujbele religioase din duminici şi sărbători, de Sfintele
Taine, în cadrul cărora un loc aparte îl are Taina Sfintei Spovedanii. În cea
de-a doua categorie sunt incluse mijloacele de pastoraţie: cateheza şi
convorbirile duhovniceşti de grup sau individuale, prin care este evidenţiat
rolul preotului de părinte duhovnicesc, confesor şi educator,
Nu
în ultimul rând trebuie menţionată grijă deosebită a preotului de penitenciar
pentru realizarea în incinta penitenciarului a lăcaşului de închinare (capelă),
precum şi dotarea acesteia cu cele necesare unei bune desfăşurări a
rânduielilor de slujbă şi în conformitate cu normele Bisericii Ortodoxe Române.
Astfel,
în jurul capelei se constituie o nouă “parohie”, o unitate spirituală cu totul
specială, parohie a cărei membrii sunt uniţi tainic prin mărturisirea aceleiaşi
credinţe, prin primirea aceloraşi Sfinte Taine în faţa aceluiaşi Sfânt Altar.
Preot capelan Teodor BĂLAŞA,
Penitenciarul de maximă siguranţă
Giurgiu
Sursa: http://putereortodoxa.wordpress.com/2011/07/07/preotul-de-penitenciar-misiune-vocatie-si-har/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu